Istoricul localităţii
Atestare documentară și scurt istoric al localităților componente
În cea mai mare parte, viaţa preistorică este o taină a trecutului. Ea s-a scurs mii de ani, în acele timpuri îndepărtate, fără a lăsa urme scrise despre ceea ce a fost. În traiul lor simplu şi greu, oamenii dintâi ai pământului, nu au năzuit ca faptele lor să devină nemuritoare. Însă omul modern şi contemporan, doritor să ştie tot ce a fost, s-a luptat cu adâncurile pământului, să-i smulgă tot mai multe din tainele sale, învăluite în mantia groasă a uitării. Arheologii au reuşit adesea să dezgroape şi să aducă la lumină vestigii de viaţă preistorică, pe care o reconstituie cu greutate şi-i stabilesc vârsta şi gradul de civilizaţie (paleolitic, neolitic, eneolitic, daco-getic şi apoi daco-roman), resturile materiale, unelte, arme, obiecte ceramice, vase, obiecte de podoabă şi de cult, confecţionate din piatră, os, lut ars şi mai târziu din metale. Cu ajutorul acestor vestigii, care au ajuns până la noi, cu toate vitregiile vremurilor, a distrugerilor săvârşite de năvălitori, a incendiilor şi calamităţilor naturale, oamenii de ştiinţă caută să restituie viaţa neştiută a oamenilor din trecut. Şi teritoriul comunei Zăneşti a fost locuit din cele mai vechi timpuri de creatorii şi purtătorii perioadei neolitice „Cucuteni”, acum peste 6 500 de ani.
Descoperirea întâmplătoare a unor obiecte de interes naţional, a atras imediat atenţia celor interesaţi, ducând la investigaţii de durată în satul Traian, la Dealul Viei şi Dealul Fântânilor. Primele săpături arheologice în satul Traian le-a efectuat încă din 1951,în zona numită Dealul Viei, preotul Constantin Mătasă, fondatorul Muzeului de Istorie din Piatra Neamţ. Ulterior, ca membru al colectivului de arheologi aflați pe şantierul Traian – Dealul Fântânilor, preotul Constantin Mătasă a condus personal lucrările sectorului Dealul Viei al acestui şantier arheologic ,până în anul 1954, ce a scos la iveală importante mărturii ale trecutului(în principal vase de lut ars,unelte agricole și obiecte de uz casnic).
Din 1956, săpăturile au fost efectuate de un colectiv al Institutului de Arheologie al Academiei Române şi, au continuat, cu unele întreruperi, până în 1961. Acest colectiv a fost condus de profesorul Vladimir Dumitrescu şi soţia sa, Hortensia Dumitrescu, între comunicările privind rezultatele cercetărilor de teren de la noi aflându-se și studiul ,,Șantierul arheologic Traian,, publicat de Hortensia Dumitrescu în volumul V (1959) al importantei serii de studii și comunicări de profil intitulate ,,Materiale și cercetări arheologice,,. Despre importanţa obiectelor găsite în urma acestor săpături, a scris istoricul american Paul Mackendric, în lucrarea,,Dacian Stones Speak,,( „Pietrele dacilor vorbesc”). Apărută mai întâi în 1975, sub egida Universității din Carolina de Nord (SUA), iar în 1978 și în traducere românească, cartea lui MacKendric face referiri la arta olăritului din acea perioadă și amintește de frumoasele motive ornamentale ce apar pe ,,gâtul unui vas din cultura Cucuteni, provenind din satul Traian (județul Neamț),, mărturiile foto întărind opiniile specialistului american.
Multe din materialele descoperite aici se află în Capitală, la Muzeul de Istorie al României, precum și la Piatra-Neamț, în recent înființatul MUZEU DE ARTĂ ENEOLITICĂ CUCUTENI, situat lângă Turnul și Biserica lui Ștefan cel Mare(Catedrala Domnească ,,Sf. Ioan,,.
Este cunoscut faptul că triburile neo-eneolitice şi-au întemeiat aşezări mai întotdeauna pe cursul apelor, fie în văile, fie pe terasele acestora, în preajma unor bogate izvoare, pe grinduri sau ostroave, deci, fără excepţie, lângă o sursă de apă.
Până în prezent, pentru prima faza a acestei culturi – Precucuteni I – aşezările cunoscute sunt puţine, sigure fiind doar cele de la Traian – Dealul Viei1, Eresteghin, Bancu, Borlesti şi probabil una, distrusă acum, aflată pe teritoriul oraşului Sf. Gheorghe.
Primele patru aşezări menţionate mai sus sunt situate pe terase. Aceea de la Traian – Dealul Viei (care continuă să fie impropriu numită de către unii cercetători „Zăneşti”) se afla pe botul unei terase mijlocii a Bistriţei, la poalele căreia curge pârâul Bahnei, abundent alimentat de bogate izvoare situate tot la baza terasei2. Nu cunoaştem deocamdată aşezări de alt tip, dar, dat fiind numărul extrem de redus al staţiunilor Precucuteni I (semnalate până la această dată), cercetările viitoare ne pot rezerva suficiente surprize. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în faza Precucuteni II, varietatea locurilor alese pentru aşezări este remarcabilă.
Încă înainte de faza Precucuteni I să-şi fi încheiat evoluţia şi locuirea de la Traian – Dealul Viei sa se fi terminat, anumite grupuri precucuteniene au întemeiat, la o mică distanţă de Piatra Neamţ, aşezarea de la Izvoare, a cărei evoluţie se desfăşoară însă de-a lungul fazelor următoare ( II şi III) ale culturii Precucuteni.
Constatăm, deci, pentru ultimele două faze ale culturii Precucuteni (şi nu excludem nici pentru prima), o mare varietate de tipuri de aşezări. Se pare că poziţia dominantă, uşor de apărat, nu devenise încă una din condiţiile majore în alegerea locului pentru întemeierea unei aşezări.
Până a nu fi semnalat şanţul împrejmuitor de la Vădastra, (jud. Gorj), cea mai veche lucrare neolitică de apărare cunoscută pe teritoriul României era aceea de la Traian – Dealul Viei – Precucuteni I.
Dacă despre șanțul de la Vădastra se considera că a avut un rol asemănător unui gard care împiedica fuga animalelor domestice și intrarea celor sălbatice, la fel trebuie să fi stat lucrurile și în privința șanțului de apărare din Dealul Viei.
Acesta a fost săpat începând puţin deasupra nivelului de bază al stratului de pământ cafeniu închis, în care se află şi depunerile neolitice. Deci operaţia s-a executat curând după întemeierea aşezării sau chiar în primele momente ale locuirii. Lărgimea gurii lui variază între 4-5 m, în profil are o formă relativ triunghiulară cu fundul de cele mai multe ori rotunjit, uneori însă ascuţit. Faţă de nivelul actual al solului, fundul şanţului se află la adâncimi ce variază între 1,75 – 2,55 m, iar faţă de nivelul de la care a fost săpat adâncimea lui variază între 1,40 – 1,85 m. În funcţie de porţiunea precizată până în prezent lungimea şanţului pare să fi fost în jur de 300 m.6 Pentru săparea lui s-au deplasat aproximativ 1 500 m3 de pământ; fapt destul de remarcabil dacă se au în vedere uneltele cu care s-a lucrat la acea vreme.
Potrivit aprecierii cercetărilor de la Traian – Dealul Viei, adâncimea pe alocuri relativ mică a şanţului şi panta lină a laturilor sale nu-i dădeau un coeficient suficient de rezistenţă, şi de aceea se va fi ridicat probabil în spatele lui o palisadă înaltă de stâlpi, poate cu împletitură de nuiele. Urmele unui val nu au fost descoperite, pământul scos din şanţ fiind desigur folosit la construirea locuinţelor. Cea mai mare parte a şanţului de apărare a fost treptat umplută cu un pământ cafeniu închis, amestecat cu pietre, oase, fragmente ceramice (în unele cazuri cu vase aproape întregi) şi chiar cu unelte întregi sau fragmentare, scurse toate din stratul de cultură, după părăsirea aşezării. Porţiunea centrală a părţii superioare a umpluturii este constituită dintr-un pământ negricios, tasat, amestecat cu pietre şi puţine cioburi. Ea reprezintă o depunere destul de târzie, acumulată după ce începuse să se formeze humusul actual. Reiese deci clar că umplerea şanţului de la Dealul – Viei s-a făcut treptat, de-a lungul unei mari perioade de timp fără nici o intervenţie intenţionată. Fenomenul este explicabil, botul acestei terase nemaifiind locuit în nici una din perioadele posterioare culturii Precucucteni I.
Reprezentările antropomorfe (reprezentând deci oameni) pictate pe vasele ceramice de la Traian, au dublu caracter de artă decorativă şi de cult, argumentând valoarea acestora în complexul aspectelor culturii „Cucuteni”.
Ar fi greşit, dacă s-ar înţelege că săpăturile arheologice de la Traian – Dealul Viei şi Dealul Fântânilor au scos la iveală numai fragmente şi vase de ceramică. S-au mai descoperit şi oase de animale sălbatice şi domestice, şi piese din inventarul uneltelor de muncă, şi zeci de râşniţe de piatră (fragmentare) şi obiecte de aramă.De altfel, bibliografia de specialitate consemnează că atunci când s-au descoperit locuinţe, s-au găsit şi vase de ofrandă, îngropate cu prilejul ceremoniei desfășurate înainte de construcţia acestora. Din observaţiile întreprinse la aceste locuinţe, a rezultat că podina celor ce nu aveau platformă era construită chiar pe solul cafeniu-închis al epocii, bine bătătorit şi prezentând numai pe alocuri lutuiri intenţionate.
Cf. Materiale și cercetări arheologice. București, Editura Academiei Române, 1959, vol. IV, pag.157
Din informaţiile primite, putem concluziona că faza Cucuteni se întinde pe o perioadă apreciabilă de ani, dacă avem în consideraţie grosimea stratului de pământ în care s-au efectuat descoperirile care o atestă. „Uneltele şi armele de silex sunt destul de numeroase, unele dintre ele fiind tipice şi de factură deosebit de îngrijită; alături de ele, sunt şi unelte de cuarţit. Topoare de şlefuit, unele plate, altele masive, fragmente de topoare – ciocane perforate sau cu început de îngăurire, suliţe de os, mânere din corn de cerb sunt de asemenea numeroase. Fusaiole puţine, în schimb greutăţi de război de ţesut mai ales plate – ovale, dar şi circulare – plate şi câteva prismatice, s-au găsit foarte multe şi mai ales în grămezi în interiorul locuinţelor. Locuinţele descoperite la Traian – Dealul Fântânilor, dovedesc că ele sunt contemporane şi aparţin fazei Cucuteni A-B, fiind distruse toate cu prilejul incendierii aşezării”9.
Uneltele felurite, folosite de strămoşii cucutenieni ai acestor locuri, ne fac să înţelegem că şi ocupaţiile lor erau diverse. Bărbaţii se ocupau cu confecţionarea uneltelor, construirea locuinţelor, vânătoarea, creşterea animalelor; femeile se ocupau cu ţesutul, cusutul, iar ocupaţia comună fiind agricultura. Uneltele felurite folosite de strămoşii cucutenieni ai acestor locuri, ne fac să înţelegem că şi ocupaţiile lor erau diverse.
Cercetările arheologice, de pe teritoriul comunei Zăneşti, nu au putut demonstra în mod cert continuitatea populaţiei în această zonă. Însă, cercetările arheologice de la Calu (Piatra Şoimului) şi Cozla (în zona oraşului Piatra Neamţ), și cele din fortificaţia de la Bâtca Doamnei, au arătat aceasta cu prisosinţă, evidenţiind şi „întreruperi violente în secolul I d. Hr. şi la începutul celui de-al doilea al vieţii acestor aşezări, probabil în urma unor expediţii romane”.
Carpii, ca populaţie dacică stabilă, care a locuit în secolul II-II d. Hr. în Podişul central moldovenesc, până la Carpaţi, ne-au lăsat semne ale civilizaţiei lor. Urmele aşezărilor şi cimitirelor lor se găsesc peste tot pe teritoriul actualei Moldove şi recent, în anul 1992, o aşezare carpică a fost descoperită chiar în curtea bisericii pe stil nou Sfântul Nicolae din Zănesti.
Faptul că această biserică, cel mai vechi lăcaş de cult al comunei, se află amplasată pe acest loc, ne arată încă o dată, că nimic nu este întâmplător.Vestigiile descoperite în curtea acestei biserici ne dezvăluie o continuitate de locuire de aproape 2000 de ani!…
Materialul arheologic recuperat este alcătuit mai ales din ceramică cenuşie lucrată la roată, ornamentată cu linii simple sau vălurite alternate cu porţiuni lustruite, brâie în relief şi caneluri.S-au descoperit aici mai multe tipuri de vase specifice carpilor dintre care demne de remarcat sunt două fructiere şi un vas cu orificii, care se deosebeşte de celelalte vase de acest gen, prin modul original în care olarul l-a prelucrat, în sensul că a fost confecţionat din două bucăţi care ulterior au fost îmbinate.
S-au descoperit de asemenea fragmente de amforă romană ce demonstrează legăturile comerciale pe care aceşti locuitori le aveau cu alte populaţii, mai îndepărtate.. Tot aici, a fost descoperită ceramică din secolele IV-V şi un cimitir medieval nedatat cu precizie până acum, dar vechi de cel puţin 400 de ani.
Gropile cu provizii, găsite în fiecare aşezare, pleava din lipitură, plugurile de fier, secerile ca şi râşniţele primitive şi cele evoluate, rotative de tip roman, descoperite la Slobozia, ca şi pe teritoriul altor localităţi, dovedesc în mod cert, stadiul avansat al agriculturii în secolul II-IV d. Hr., la populaţia carpică. Agricultura era probabil extensivă; aceşti agricultori, după epuizarea terenurilor, căutau altele mai fertile.
Deosebit de semnificativ este faptul că, în staţiunile arheologice din secolul II-IV d. Hr. ale spaţiului răsăritean al Carpaţilor, s-au găsit materiale care provin din lumea romană. Amforele, amforetele, cănile din pastă fină, de culoare roşie, ceramica provincială romană, întăresc ideea despre originea noastră daco-romană. Relaţiile comerciale dintre daci şi romani se desfăşurau fie prin schimb de mărfuri, fie prin dare de marfă contra bani,numeroase monede romane descoperite pe teritoriul județului Neamț susținând o astfel de ipoteză.
Şi la Zăneşti, pe Dealul Viei, în cursul săpăturilor arheologice din 1951, s-a găsit un denar roman (monedă de argint) din epoca lui Commodus.
Iscusinţa arheologilor, a scos la iveală, în multe localităţi învecinate comunei Zăneşti, „materiale” care vorbesc despre continuitatea locuirii acestor ţinuturi, în ciuda vicisitudinilor vremii. Pentru continuitate în zonă, pledează şi unele toponime de origine slavă, rămase probabil din perioada migraţiilor, cum sunt:
– Bahna – numele unui pârâu cu zone mlăştinoase-denumirea este de origine slavă şi desemnează un teren cu exces de umiditate, mlăştinos, acoperit de o vegetaţie care iubeşte apa;
– Băhniţa – denumirea unui alt pârâu mai mic, care prezintă caractere similare cu primul;
– Bistriţa – numele celei mai importante ape curgătoare ce trece și pe lângă Zănești – provine din slavonul „Bâstrăi” care înseamnă repede. Cel dintâi, care a pomenit în scrierile sale numele Bistriţei, a fost cronicarul Miron Costin: în Cronica Polonă, 1677 şi Poema Polonă – în versuri – 1684, el precizează că numele râului, a fost în vechime latinesc şi nu slavon, anume „Repedea”. „Însă acum – zice cronicarul – râului Repedea i-au schimbat numele rutenii lui Bogdan, din Pocuţia, spunându-i Bistriţa”. Miron Costin a crezut, chiar, că există două râuri apropiate. Din alte documente, aflăm că pe o porţiune de vreo zece kilometri, dincolo de Dorna, râul s-a numit „Steaza”; (cuvânt este de origine traco-dacă şi denumeşte o apă curgătoare ce trece printr-un teren stâncos – un fel de chei)
– Cernuşca – denumirea unui mic pârâu care în urma averselor, colectează aluviuni şi rămăşiţe de sol arabil, apa capătând o culoare închisă. Denumirea derivă din slavonul „Ciornâi” care înseamnă Negru;
– Corhana – denumirea e dată de cornişele frunţilor de terasă (Corhana Traian şi Corhana Fauri). În ucraineană, Kurhan înseamnă coastă râpoasă. Denumirea ar putea să sugereze şi operaţia de corhănit, de deplasare a buştenilor pe pante greu accesibile, ca ocupaţie de bază a locuitorilor, din timpul când pe aceste locuri existau păduri;
– Fauri – denumirea unei părți a comunei, citată ca sat de sine stătător în trecut şi care apare într-un act de danie făcut de Ştefan cel Mare;provine din latinescul faber – fabri care înseamnă meșteșugar şi se referă, probabil, la ocupaţia majorităţii locuitorilor satului care, aşezat pe o importantă cale de acces, avea servicii pentru desfăşurarea unui trafic corespunzător (potcovării, rotării).
Locuinţele mici, nefinisate, aspectul arhaic, primitiv, al unei mari părţi din inventarul ceramic, lipsa uneltelor de metal, a podoabelor şi produselor venite pe calea schimburilor, întregul ansamblu al descoperirilor din orizontul prefeudal, lasă să se întrevadă un nivel scăzut de trai, un nivel economic şi cultural puţin evoluat. Dar dacă viaţa socială din această zonă, în perioada feudală, este mai puţin cunoscută în schimb începând cu secolul al XV-lea această penurie documentară este completată de existenţa unui număr mare de mărturii (acte emise de cancelariile domnești privitor la satele Fauri și Zănești, precum și la biserica din Buciulești, ajunsă din păcate până la noi doar ca o dureroasă relicvă a unui important de istorie și artă feudală.
Primele atestări documentare le găsim abia în secolul al XV-lea; într-un act de danie din 1428, Alexandru cel Bun dăruieşte Mănăstirii Bistriţa un număr de cincizeci de biserici între care figurează şi biserica din comuna Zăneşti – cu numele neterminat în acest act – (Za…).
“Eu robul stăpânului meu Ioan Alexandru voevod şi domn a toată ţara Moldovlahiei. Am binevoit domnia mea, […] şi am dăruit mănăstirei uspeniei prea curatei născătoarei de dumnezeu, care este la Bistriţa, cincizeci de biserici din ţinutul Sucevei. Iar bisericile se numesc : […] biserica de la Zanevici, biserica de la Borcea, biserica de la Lisona, biserica de la Za…, […]. (loc rupt în text).
Ed.Text slav şi trad. M. Costăchescu, Doc. Mold. în St. C.M.I. 325-326 (nr. 93 ).
Prima atestare documentară precisă a acestor locuri aparţine satului Faur şi datează din 3 februarie 1467 într-un document emis în timpul domniei lui Ştefan cel Mare.
1467 (6975) febr. 3, Suceava. Ştefan, v. v. Moldovei, dă slobozie m-rii Bistriţa, unde este egumen chir popa Teodoru arhimandrit, pentru toţi oamenii din toate satele acestei din ţinutul Neamţului şi anume din Zvijinţi, Soboleşti, Braşeuţi, Vascouţi, Bîlgari, Mărăţei, Dărmăneşti, Opreaşinţi, Rădăiceşti, Tortoreşti, Căuceleşti, Mîndreşti şi Fauri. Pîrcălabii de Neamţ,judeţii de la ţin. Neamţ, globnicii şi slugile să nu-i judece, să nu le ia gloabă pentru omor, urmărire, război, furt, răpire de fete, lovituri sîngeroase, lovituri cu vînătăi, nici pentru vre-o faptă mare sau mică. Numai călugării şi egumenul îi vor putea judeca şi lua gloabă.
Să nu care podvoadă. Pan Dobrul logofăt. Scrie Tăutul.
După orig. slav. perg.
Ed. Facs. Paul Mihailovici. Album de documente mold. nr. 12, text slav şi trad. P. Mihailovici.
O altă atestare documentară a satului Faur datează din 5 februarie 1468, când Ştefan cel Mare întăreşte lui Dragoş acest sat pentru „credinţa faţă de Domnul”.
„Din mila lui Dumnezeu, noi, Ştefan Voievod, domn al Ţării Moldovei. Facem cunoscut cu această carte a noastră, tuturor celor care o vor vedea şi o vor auzi, citindu-se, că această adevărată slugă a noastră, Dragoş, ne-a slujit drept şi credincios. De aceea, noi văzând slujba lui drept credincioasă către noi, l-am miluit cu deosebita noastră milă i-am dat şi i-am întărit în ţara noastră, Moldova, ocina lui, satele anume: Faurii pe Bistriţa şi cu loc de iaz la Bistriţa, iar de aici drept în faţă satul Băhneni, la gura Bahnei şi cu loc de iaz şi cu mori ca să-i fie lui, de la noi uric şi cu tot venitul lui şi copiilor lui şi nepoţilor lui şi strănepoţilor lui şi întregului său neam, ci le va fi cel mai apropiat, neclintit lor, niciodată în veci. Iar hotarul acestor ocine, sus scrise părţi din satele Fauri şi Băhneni, la gura Bahnei şi cu loc de iaz şi cu mori, să fie cum se va alege pe părţi iar din celelalte părţi, după vechiul hotar, pe unde au folosit din veac. Iar aceasta este credinţa domniei mele, a mai-sus scrisului, Ştefan Voievod şi cu credinţa iubitului meu fiu Alexandru şi cu credinţa boierilor moldoveni. (…) Iar pentru mai mare întărire şi putere a tuturor celor mai sus scrise, am poruncit credinciosului nostru pan Dobrul logofăt, să scrie şi să atârn pecetea noastră la această carte.
A scris Ilea, la Suceava, în anul 6976 (1468), luna februarie, 5 zile.”14
Se presupune că această aşezare şi-ar trage numele de la ocupaţiile de meșteșugari ale locuitorilor (Fauri – făurari – fierari) sau poate de la un întemeietor numit Faur. Satul a făcut parte din ocolul târgului Piatra şi avea îndatoriri speciale legate de ocupaţia locuitorilor. În catagrafia din 1845, găsim două sate cu acest nume – Faurii de Sus şi Faurii de jos, ambele fiind cătune ale satului Roznov.
Un alt document, din 20 aprilie 1491, din Suceava, arată că Ştefan cel Mare dăruieşte Mănăstirii Tazlău, satele Zăneşti, Stolnici şi Fauri din ocolul curţilor de la Piatra. „De asemenea, Ştefan Voievod, domn al Ţării Moldovei, am dat şi am miluit şi am întărit sfintei noastre mănăstiri, pe care am făcut-o la Tazlăul (Mare), trei dintre satele noastre, drepte domneşti, ce sunt pe Bistriţa, anume: Zăneştii şi Stolnicii şi Faurii, mai jos de gura Cracăului, care acele sate au fost din ocolul curţilor noastre de la Piatra, ca să fie sfintei noastre mănăstiri de la Tazlău, unde este hramul Naşterii Preasfintei şi Preacuratei, Binecuvântatei Stăpânei noastre, Născătoarei de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria unde este rugătorul nostru, chiar popa Thimotei, şi cu tot venitul şi cu mori la Stolnici pe Bistriţa şi cu stezele şi cu gârlele. (…) Iar la aceasta este credinţa domniei noastre, a mai sus scrisului Ştefan Voievod şi credinţa preaiubiţilor fii ai domniei mele, Alexandru şi Bogdan-Vlad şi credinţa boierilor noştri.
Aceasta scriem.
Din Suceava, anul 6999(1491), aprilie 20″.
Relaţiile dintre localnici şi mănăstirea stăpânitoare, se bazau pe obligativitatea celor dintâi de a achita călugărilor dijma în produse sau în bani şi de a presta în folosul mănăstirii o serie de servicii (agricultură, tăiatul lemnelor şi transportul).
De asemenea, satul Zăneşti e amintit într-o serie de acte, emise de cancelaria domnească.
În anul 1593 (7101), aprilie 20, Aron, voievodul Moldovei, întăreşte uric mănăstirii Tazlău, cu satele Zăneşti şi Stolnici, numite acolo „Dingani şi Fauri, mai jos de gura Cracăului, ţinând de ocolul curţilor de la Piatra, cu mori pe Bistriţa, satul Buneşti pe Siret, unde se numeşte Fundul, ţinând de curtea de la Bacău, cu loc de prisacă la mănăstirea Bălţi la Siret, iazul Verdele dăruit mănăstirii de Alexandru V. Sfat Domnesc.” Ms. nr. 629 (Condica Asachi), f. 136. Copie slavă.
„În 1605 (7113), ianuarie 4, Suceava, Ieremia Moghilă v.v. Moldovei, porunceşte vreadnicilor din Piatra şi Bacău, să nu tulbure şi să scoată la podroade şi ocoale satele Onteşti, Dingani şi Zăneşti de la Piatra şi Buneşti, de la Bacău ale mănăstirii Tazlău. Însuşi domnul a spus. Iuraşco Logofăt. (Scrie) David.” Mănăstirea Tazlău, III / 7 Origine slavă. Hârtie difolio (32,5×21 cm), filigran, sigiliu inelar, aplicat în ceară roşie, semnătura Domnului.
„În 1623 (7131) ca de altfel şi în 1622 (7130), martie 9, Ştefan Tomşa v.v. porunceşte pârcălabilor, globnicilor, deşugubinarilor, olăcarilor, dăbilarilor, podvodarilor, tuturor câţi vor umbla cu slujbe prin ţinutul Neamţ, să lase foarte în pace satele Zăneşti şi Dingani ale mănăstirii Tazlău, nici bucatele lor să nu le oprească, întru nimic să nu-i tulbure. Însuşi domnul a poruncit. Toader a scris.” Pe verso contemporan: de la Ştefan Tomşa v.v. pentru satul Zăneşti. Arhivele statului Bucureşti, Mănăstirea Tazlău, III / XII. Origine slavă hârtie, pecete aplicată, căzutăÎn 18 şi 19 mai 1662 Nicolae Buhuş, mare medelnicer, adună din ordin domnesc, pentru a pune capăt premanentelor certuri dintre mănăstirea Bistriţa şi Bisericani, toate satele dimprejur. Au venit atunci chemaţi ca martori: călugării de la Pîngăraţi, tîrgoveţii de la Piatra şi toţi sătenii din […] Roznov, Buciuleşti, Zăneşti, Călimani, Podoleni, Braşeuţi şi Vînători. (Istoria monografică a oraşului Piatra Neamţ, Verşescu, Ghe.)
Despre numele unor locuitori ai satului Zăneşti, aflăm dintr-un document din 15 septembrie 1682, când în scaunul Moldovei era Dumitraşcu Vodă. Ei se numeau Gheorghe Ciupercă, Pintilie Buţurcă, Ioan Rusul, Vatmanul Mahul şi cereau să li se facă dreptate, în cumpărarea unor terenuri, pe care le-ar fi luat de la câţiva locuitori ai unui sat vecin, ce nu voiau să respecte învoiala făcută.
Oameni harnici şi pricepuţi, zăneştenii – ajutaţi şi de locuitorii altor sate – au construit pe pământul fostului sat Fauri, monumentul de istorie feudală, mânăstirea de la Buciuleşti.
„În apropierea podului ce desparte comunele Zăneşti şi Podoleni, pe un drum sătesc, ce se desprinde spre dreapta din şoseaua Piatra Neamţ – Bacău, se pot vedea câteva fragmente roase şi împuţinate de vânturi şi ploi din zidurile unei biserici ruinate; este biserica Buciuleşti, ctitoria logofătului Dumitraşcu Ştefan, tatăl voievodului moldovean Gheorghe Ştefan, construită la 24 octombrie 1629, fapt atestat de piatră cu pisania păstrată în biserica din Podoleni.”
Biserica a fost o construcţie solidă, din piatră şi cărămidă, cu ziduri groase de peste 1,5 m, „constituind un exemplu de înrâurire muntenească în Moldova şi având elemente caracteristice pentru arta construcţiei, în Moldova de nord din veacul al XVII-lea”.
Planul ei este simplu: un pronaos, un naos, două sinuri pronunţate şi un altar. Pe latura sudică a bisericii se ridica un turn – clopotniţă, pentru a apăra intrarea. După spusele cronicarilor Miron Costin şi Ion Neculce, aici avea moşii şi curte fiul marelui logofăt Dumitraşcu Ştefan şi al Zângăi Mogâldei, care – împreună cu fraţii săi, Vasile şi Grigore – moşteniseră o mare avere: „moşiile lor se întindeau din Bociuleşti, pe Bistriţa până la Trotuş, unde stăpâneau satele Răcăciuni, Valea Rea, Cosin şi altele. La Buciuleşti, domnitorul Gheorghe Ştefan, avea o curte, o veritabilă fortăreaţă cu ziduri şi turnuri puternice înconjurate cu un şanţ de apă.”
Castelul de la Buciulești era folosit ca locaş de surghiun pentru duşmanii domnitorului și avem în acest sens chiar mărturia cronicarului Ion Neculce, în celebrele sale O samă de cuvinte.
Aici au fost, cu mari şi grele munci Alexandru Paharnicu şi Enache Comisul, feciorii lui Gavril Hatamanul şi nepoţii lui Vasile Lupu.”
„După ce Gheorghe Ştefan a cucerit Suceava devenind domn pentru a doua oară, a luat prizonieri pe doamna Ecaterina Circoziana, soţia lui Vasile Lupu şi pe Ştefăniţă pe care l-a însemnat la nas. La rugăminţile lui Gheorghe Rakozi, prizonierii n-au fost ucişi, ci închişi la Buciuleşti. Împreună cu doamna Ecaterina şi cu Ştefăniţă Lupu, au fost închişi la Buciuleşti: Toma Cantacuzino, vornicul, împreună cu fratele său, Iordache, cărora le-a luat averea, sate, haine, ogoare, bucate şi bani gata 90.000 galbeni ungureşti, şi acolo multă groază le făcea şi umbla noaptea cu luntrea pe Bistriţa de-i speria că-i vor răsturna în Bistriţa.18 La intervenţia postelnicului C. Cantacuzino fratele celor doi boieri închişi, Constantin Şerban, voievodul Ţării Româneşti, i-a trimis mesaj lui Gheorghe Ştefan, rugându-l „să-i sloboadă, pe cei doi boieri, să nu-i omoare, iar de îi va omorî vor strica meşteşugul şi să fie gata de război”. Gheorghe Ştefan „i-a iertat pe cei doi boieri şi le-a dat înapoi moşiile.”
Biserica de la Buciuleşti apare şi pe harta Moldovei întocmită de Dimitrie Cantemir, descoperită de George Vâlsan, la Biblioteca Naţională din Paris. Aici, biserica şi satul apar scrise Buczulasti; lipsesc, deocamdată, informaţii despre ceea ce s-a întâmplat la curtea de la Buciuleşti. Se ştie doar că, la începutul sec. al XIX-lea, prin anii 1830, viiturile râului Bistriţa au surpat malul, chiliile, cimitirul şi apoi – parţial – biserica; cu timpul, aceasta dărâmându-se. Locuitorii din zonă, rămaşi fără gospodării, s-au retras în partea de sus a satului, formând cătunul Buciuleşti. Toponimul aşezării este legat – se pare – de bocetele fie ale rudelor boierilor osândiţi la moarte, fie ale sătenilor greu încercaţi de viiturile Bistriţei.
Dintre odoarele care au putut fi salvate, cinci icoane de mare valoare teologică şi artistică au fost predate Mănăstirii Agapia. Catapeteasma a fost donată Bisericii din Frunzeni – comuna Costişa – pisania se află în pridvorul bisericii „Înălţarea Domnului” din Podoleni – centru, iar cele două lespezi funerare, expuse la intrarea în biserică, provin tot de acolo. Se presupune că piatra de mormânt a fost a ctitorului. Pe cea de-a doua, cum ne arată traducerea textului: „a făcut-o şi a înfrumuseţat-o boierul C-tin Bantaş pârcălabul, pentru sufletul său, răposat în zilele lui, Io Antonie Ruset, voievod la anul 7784 (1675), luna septembrie, 7″.20
Ultima menţiune despre Mânăstirea Buciuleşti aparţine Calendarului Revistei „Albina”, din 1953. Deosebit de important e faptul că articolul a fost scris de Gheorghe Asachi. E ilustrat prin două desene: unul reprezentând biserica aşa cum arăta iniţial, celălalt redând planul ei. Biserica şi curtea de la Buciuleşti, cu istoria lor zbuciumată, au trezit interesul multor cercetători, unii dedicându-le studii speciale (I.D. Ştefănescu, Gh. Balş) alţii amintindu-le, numai în legătură cu interpretarea unor epoci (Ion Neculce, Nicolae Iorga, Constantin Gane, Iulian Marinescu). Monumentul prezintă o importanţă deosebită, deoarece – faţă de altele, de acelaşi tip, care aveau o curte întărită cu ziduri şi turnuri puternice – era înconjurat cu un şanţ de apă şi era folosit ca loc de surghiun pentru duşmani.
Cele arătate până acum, ne fac să înţelegem de ce aceste locuri nu au fost nici odată abandonate, dimpotrivă, pe măsura scurgerii timpului, au fost tot mai intens populate. Că este aşa, aflăm din cea mai veche statistică nominală, care s-a păstrat pentru Moldova.
Condicele slavone ne arată că la 1770 ţinutul Neamţ era organizat în 5 ocoale. Ocolul Bistriţa ţinea de la Roznov şi până aproape de Bacău. Cea mai veche statistică cu organizarea teritorială a ţinutului este cea din 1770, care atestă existenţa ocoalelor:
– Pietrii
– Bistriţei
– Mijlociu
– Siret
– De sus
„Catagrafia din 1774″ se află la Arhivele Statului de la Moscova, de unde „un microfilm complet s-a obţinut pentru Arhivele Statului din Iaşi”.21 Aici, Zăneştiul şi Brăşăuţiul apar ca fiind „cotune” ale Roznovului şi făcând parte din ocolul Bistriţei. Populaţia este dată global pentru Roznov şi „cotunele” sale şi se prezintă astfel:
– 349 – toată suma caselor
– 115 – erau rufeturi
– 234 – erau birnici
Rufeturile sunt: 9 popi; 1 mazil; 5 văduve; 10 casă pustii; 60 ţigani.
La aceste date, aducem următoarele lămuriri: prin „case” înţelegem gospodării, familii; rufet – rufeturi înseamnă breaslă, respectiv, breslaşi. Dar, sensul pe care trebuie să-l dăm aici „rufet” – ului este „nebirnici”, neplătitori de bir. Preoţii, diaconii, dascălii bisericilor ca şi mazilii, care puteau fi boieri scăpătaţi sau din cei care au fost dregători şi au rămas fără slujbă, nu plăteau bir, la fel cu locuitorii ceilalţi, ci erau supuşi unor altfel de dări; văduvele erau şi ele scutite de dări; de asemenea, ţiganii care erau robi, depindeau numai de stăpânii moşiei pe care lucrau. Casele pustii erau ale locuitorilor birnici, care le-au părăsit din cauza apăsării fiscale sau a deselor invazii străine.
Catagrafia din 1845, prezintă satul Zăneşti împreună cu Chintinici, Slobozia, Ivăneşti şi Săvineşi, tot cotune ale Roznovului având următoarea situaţie: 16 preoţi, 3 diaconi, 15 dascăli, 1 bătrân scutit de bir, 3 căpătâieri, 6 bătrâni, 101 bătrâni nevolnici, 82 văduve, 665 birnici. Total locuitori / capi de familie – 829. Pentru a afla numărul aproximativ al indivizilor din aceste familii, înmulţim cifra totală cu 4. Obţinem 3.600 birnici, bătrâni, femei, copii şi scutiţi. La cotune, înscrise separat în catagrafie, putem afla numărul persoanelor, pentru fiecare parte: „Zăneşti – 204 locuitori (fără biserică).”
