Motto:
„Învăţătura e o comoară
Ce nimeni nu ţi-o poate lua
Şi-ţi sporeşte podoaba rară
Cu cât împarţi mai mult din ea!
Învăţătura e averea,
Ce pururi o duci în gând,
Şi fără raza ei puterea
E doar un colb păstrat în gând.” Nicolae Tăutu
Legenda comunei Zănești
Legendă culeasă de către învățătorul Dumitru Petru, în anul 1990, de la consăteanul Constantin Chiriță, din satul Traian, bătrân aflat pe atunci la venerabila vârstă de 87 de ani și trecut apoi întru cele veșnice…
Prin locurile unde este așezată comuna Zănești, în partea lor de miazăzi și soare-apune, curgea cândva -demult – un râu ale cărui valuri erau de argint, iar nisipul și pietrele, din aur. În râul acela viețuiau tot felul de pești, cu solzi sclipitori în bătaia soarelui. Pe malurile lui, lungi zăvoaie, cu tot felul de copaci, își oglindeau podoaba verdeții în luciul undei, iar sălciile pletoase, cu crengile în adierea vântului, mângâiau obrazul apei.
În spatele luncilor, dumbrăvi minunate își întindeau stăpânirea, străjuite de codrii falnici. Codrii erau presărați, ici și colo de poieni cu iarbă grasă și flori mirositoare, ce ispiteau pofta turmelor de căprioare și cerbi. Prin ramurile copacilor, se întreceau în cântec tot felul de păsări frumos colorate, cu glas dulce. În mijlocul acestor frumuseți se afla o salbă de izvoare, limpezi ca chilimbarul și răcoroase, din care lua naștere pârâul Cernușca.
Aici veneau să se adape cerbii și căprioarele. Pe apa cristalină a Cernuștii pluteau nuferi albi în petale, a căror verdeață nici asprimea crivățului nu o putea ofili. Pârâul murmurându-și cântecul, își urma calea, pe care singur și-o croise, spre a ajunge a se împreuna cu râul fermecat (Bistrița). Frumusețile acestor locuri sunt greu de povestit, pentru că ochiul omenesc nu le poate vedea pe toate, mintea nu le poate cuprindea și, într-adevăr, ele își meritau epitetul ”Gură de rai”.
Asupra acestor locuri, avea stăpânire o zână frumoasă, care își durase sălașul pe malul ce înverzit al Cenuștii. Despre frumusețea locurilor și a Zânei se dusese vestea peste mări și țări. Zâna era fără asemănare: părul ca paiul de grâu, îi ajungea până la călcâie, acoperind un trup zvelt ca trestia, ochii îi erau ca de cicoare, obrajii ca petala de trandafir, pielea ca spuma laptelui. Drept veșmânt, o rochie lungă de mătase trandafirie și pe umeri avea două aripi. Mânați de dragul acelei frumuseți, au început să curgă spre ținutul Gurii de rai feciori de crai și împărați de prin toate colțurile pământului, cu gândul de a o împeți pe zână și a deveni stăpânii acelor locuri. Ei își încropeau un mic adăpost, cât mai aproape de sălașul zânei, pe care nu o puteau vedea decât din zbor. De dragul zânei acestor locuri, nu se mai gândeau la întoarcerea lor în țara lor, mulțumindu-se de o vedeau pe nălucă, doar din când în când….
Iată că, prinzând de veste un flăcău chipeș, cu părul ca pana corbului și ochii ca mura coaptă-, care colinda poienile cu turmele sale, numai ce ajunge și el pe meleagurile Cernuștii, însoțit de câțiva tovarăși de păstorie. Plăcându-le cele văzute, au mai zăbovit cu turmele, prin poienile cu iarbă grasă și flori mirositoare. Auzind zâna că cineva a îndrăznit să-i calce stăpânirea fără voia ei, s-a supărat foarte tare și- zburând într-acolo, vede turmele care pășteau prin poienile ei și pe stăpân rezămat la umbra unui tei înflorit, cântând din fluier o doină așa frumoasă, încât oile mai că se opriseră din păscut, ascultându-l… Apele izvoarelor parcă își opriseră murmurul, iar cântăreții codrilor parcă își încetaseră cântul lor…
Fără să-și plece urechea ori să-și înmoaie inima de frumusețea cea fără de seamăn a cântului din fluier, ci văzând doar îndrăzneala flăcăului, o cuprinsese o mânie oarbă. Aruncându-i o strașnică privire de vrajă, il făcu pe flăcău să rămână fără suflare, așa cum se afla el acolo, cu fluierul în gură, și se întorsese la sălașul ei. Una dintre oi, fiind năzdrăvană, le sfătui și pe celelalte șă meargă împreună la cuibul zânei și, tot zbierând, să nu-i lase nici o clipă de odihnă, până nu le va reînvia stăpânul.
Zis și făcut: se strânseră toate și porniră, în frunte cu năzdrăvana, spre lăcașul zânei. Ajunse acolo, îi înconjurară din toate părțile lăcașul, așa cum ar împresura o armată de oșteni cetatea asediată, și începură să zbiere de nu se auzea nici în cer, nici pe pământ.
Dacă a văzut zâna că nu poate scăpa de ele cu una, cu două, a plecat prin pădure, pe jos, cu oile după ea, spre locul unde era împietrit flăcăul. Cătând mai de aproape la chipul lui, luă un ulcior, îl umplu cu apă din nouă izvoare, stropi cu aceasta fața flăcăului, apoi îl șterse cu năframa sa. Dându-i să miroasă apoi o floare de sulfină, păstorul se trezi din somnul cel adânc, uimit la vederea frumoasei zâne. El și-a cerut iertare de la zână, dacă a supărat-o prin îndrăzneala sa, iar ea il pofti să-i arate mai pe îndelete acele locuri. Fiind întrebat de numa, Zâna află că pe chipeșul flăcău îl chema Zanea.
E-hei, și nu știu bine cum se făcu apoi, dar cei doi au prins drag unul de altul și, plăcându-se foarte, au hotărât să-și unească viețile. Așa că Zanea și Zâna s-au pregătit pentru o călătorie de nuntă, al cărei sfârșit ei nici nu-l bănuiau. Mai înainte de plecare, cei doi i-au chemat pe cei care luaseră parte la nunta lor și i-au sfătuit ce trebuie să facă și cum să gospodărească cele ce se găseau în ținutul Gurii de Rai, până când ei se vor întoarce; iar de nu se vor mai întoarce, a lor să fie stăpânirea Gurii de Rai și a turmelor! Luându-și apoi bun rămas, au plecat și…nu știu cum și de ce, dar nu s-au mai întors…
Între oameni de-au rămas – și care fuseseră atrași fie de frumusețea Zânei, fie de blândețea lui Zanea, fiind totodată și păstori harnici și tare destoinici – s-a iscat și ceva gâlceavă în privința denumirii locului. Cei care și-au avut sălașurile în preajma zânei, susțineau că numele acelui loc să fie Zânești; ceilalți, păstori care veniseră cu turmele lui Zane , voiau ca numele așezării să fie Zanești. Iar sfatul bărtânilor – judecând pricina – a hotărât să-i împace și pe unii și pe alții, denumind aceste locuri Zănești.
Rămânând pe mai departe, urmașii lui Zanea și a Zânei, au căutat ca, întocmai după sfaturile primite de aceștia, să gospodărească bine stăpânirea lăsată lor, dovedindu-se vrednici de urmași și moștenitori ai ”Gurii de Rai” numită de ei și de bătrânii lor ”Zănești”.
Lăcașuri de cult
Noi, dintru începutul plămădirii acestui neam, aşa ne ştim, români şi creştini ortodocşi. Aşa s-au născut şi au avut datoria de a păstra curat şi deplin ceea ce au moştenit de la străbuni, ca de la Dumnezeu, locuitorii înălţând cu credinţă 6 biserici pe teritoriul comunei Zăneşti (4 biserici pe stil nou şi 2 biserici pe stil vechi).
Biserica ”Sf. Nicolae” din satul Zănești (stil nou)
Cea mai veche biserică din comună este Biserica din parohia Zăneşti I, cu hramul „Sfântul Nicolae”, construcţia ei fiind începută la 12 iulie 1845 şi terminată, în acelaşi an, la 20 decembrie. Actuala biserică a fost construită pe temelia unei bisericuţe din lemn, atestată încă din anul 1428; când, actul de danie al marelui nostru domnitor Alexandru cel Bun, întăreşte faptul că această sfântă biserică alături de alte 50 din zona Neamţului sunt închinate ctitoriei sale de la mănăstirea Bistriţa, în care urma să-şi afle somnul de veci domnitorul.
Biserica şi satul apar menţionate în peste zece documente medievale succesive de-a lungul a patru secole de frământări, dobăndindu-şi libertatea de sub stăpânirea mănăstirii Tazlău odată cu secularizarea averilor mănăstireşti promulgată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 17 decembrie 1863. Nu se ştiu prea multe date despre acea biserică, dar ne-au rămas câteva obiecte, mărturii peste timp ale spiritualităţii sale: clopotul de 45 kg, turnat în 1813, icoana „Sf. Trei Ierarhi”, format 90 / 60 cm pictată în 1828 şi o alta, asemănătoare, din 1800, toate păstrate în actuala biserică.
Se presupune că biserica veche, fiind deteriorată şi ducând la imposibilitatea continuării slujbelor în ea, a fost dărâmată. Un act de zel emoţionant, întrucât noua biserică a fost începută şi terminată în acelaşi an, fiind construită din bârne din lemn de brad, în stivuire, pe temelie de piatră, căptuşită în interior şi exterior cu scândură de brad.
Biserica se află pe lista monumentelor istorice la Direcţia de Patrimoniu din cadrul Ministerului Culturii şi Cultelor în care sunt cuprinse toate bisericile de lemn din România mai vechi de 100 de ani. Începând cu diaconul Ioan Trifan ce a slujit în acest sfânt lăcaş la începutul secolului XVIII, în urmă cu aproape 300 de ani, continuând cu preotul Astanii îngropat aici în anul 1796, toţi acei ce au păstorit spiritual parohia, sa-u îngrijit să adauge ceva, să înfrumuseţeze biserica şi să o păstreze peste veacuri. La fel face şi preotul Neculai Pârvu la începutul secolului XX, munca sa fiind continuată timp de 100 de ani de preoţii : Teodor Cervescu, Grigore Adamescu, Vasile Petrescu şi Toma Hărăbor.
Biserica are o lungime de 18 m şi lăţimea de 8 m, dimensiuni care s-au păstrat până în anii 1980 – 1981 când, în timpul Arhipăstoriei I.P.S. Teoctist, Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, Preot Protopop Ioan Pricop şi Preot Paroh Toma Hărăbor, s-au construit pridvorul şi scările. Pridvorul a fost pictat de Stelică Roman din Bacău, constructori fiind fraţii Dumitru şi Nicolae Gr. Apreutesei. Arhitectura – planul actual şi forma acestei biserici, precum şi aspectele interioare şi exterioare -, este în formă de cruce, cu patru turnuleţe, primul servind drept clopotniţă, cu pridvorul deschis în partea dreaptă a intrării. Biserica s-a păstrat relativ bine, datorită fundaţiei, cu grosimea de peste 1 m. Pereţii din lemn nu sunt pictaţi, sunt împodobiţi cu icoane. Pictura icoanelor, cea de pe catapeteasmă, realizată pe panou de scândură, înfăţişând iconografia bisericilor creştine, are caracter bizantin, pictorul nefiind cunoscut. Catapeteasma prezintă 5 zone de icoane, pictura fiind executată în ulei, direct pe scândură şi datează din sec. XVIII – XIX.
Dintre numeroşii ctitori ai bisericii amintim: Arhimandritul şi Mitropolit Meletie, care succede lui Veniamin Costache, Arhimandritul Agatanghel, Protoiereu Gheorghe, Econom Gheorghe, Preoţii Ioan, Thoader, Constantin şi Dimitrie, Diacon Ioil şi Presvitera Maria, Diacon Adam şi Presvitera Iftimia, Ioan şi Maria, Toader şi Maria, toţi enoriaşii comunei.
Monografia Bisericii Sf. Nicolae dă drept obiecte cu valoare de patrimoniu următoarele: în altar – icoana Sf. Trei Ierarhi din 1828 şi o alta din 1800, un clopot din 1813, şi câteva cruci de morminte din curtea bisericii (cruce de piatră cu inscripţie în limba slavonă din 1796; cruce de piatră cu inscripţie în limba română din 1809; cruce de piatră din 1852, sub care se odihneşte Diaconul Ioan Trifan şi soţia sa Maria, ctitori ai bisericii; cruce sub care se odihneşte Preot Nicolae Pârvu şi soţia sa Olimpia, din 1929; cruce sub care se odihneşte Preot Th. Cervescu şi soţia sa Ecaterina, din 1934; cruce sub care se află înmormântat învăţătorul Gheorghe Teodorescu şi soţia sa Frosa, din anul 1943). Menţionăm că această monografie a fost realizată în anul 1967, de către Preotul Paroh Toma Hărăbor.
Lucrări de restaurare nu s-au făcut, numai de întreţinere, consolidându-se temelia de piatră, efectuându-se vopsirea interiorului şi exteriorului bisericii, dotarea cu instalaţie electrică şi acoperirea cu tablă. Şi Biserica aceasta devenind neîncăpătoare pentru enoriaşii parohiei, alături s-a început construcţia, în anul 1993, unei alte biserici, stil catedrală, cu acelaşi hram, în prezent neterminată. Trebuie să precizăm că ambele biserici sunt ortodoxe, stil nou, preot paroh fiind Preotul Munteanu Al. Cristinel.
Biserica ”Sf. Voievozi” din satul Traian (stil nou)
Cel mai probabil prima biserică din satul Traian a fost construită între anii 1877 – 1878, fiindcă prin împroprietărire la 1879 a primit un lot în folosinţă un lot de 8,52 ha. Nu se cunosc date arhitectonice, dar se ştie că locul pe care a fost ridicată se numea Piaţa bisericii Traian, situat în vatra satului.
În 1912, când în Traian locuiau 40 familii, s-a adus o bisericuţă din lemn, cu dimensiunea de 7 / 4 m, acoperită cu şindrilă, din satul Cîndeşti. În anul 1914 a fost construită o altă biserică pe locul celei vechi şi o casă parohială din lemn. Biserica a fost construită din lemn, compusă din altar, naos, pronaos şi pridvor, fiind acoperită cu tablă. În anul 1932 a fost construită o casă din lemn având două camere şi fiind întreţinută din bugetul Parohiei Traian. Hramul bisericii era Sfinţii Voievozi – Mihail şi Gavriil.
Biserica a rezistat vitregiilor timpului, vreme de 75 ani, timp în care a fost slujită cu credinţă de un călugăr şi mai mulţi preoţi. Fiind neîncăpătoare, la 21 mai 1987, biserica a fost dărâmată şi, sub îndrumarea Preotului Paroh Ioan Melinte s-a construit o nouă biserică, de stil nou, cu hramul „Sf. Voievozi Mihail şi Gavril” ce a fost sfinţită în august 1987. Forma arhitectonică este cea de „cruce”, are dimensiunile de 16 / 6 m şi a fost pictată de o echipă condusă de Cuţuhan Ilie. Ctitorii acestei biserici sunt: Preotul Paroh Ioan Melinte şi enoriaşii satului care au contribuit cu dărnicie la înălţarea ei.
Biserica ”Sf. Nicolae” din satul Zănești (stil vechi)
Imediat după terminarea celui de-al II-lea război mondial, credincioasa Pascaru Aguriţa donează pământul pe care în anii 1945-1946 începe construcţia acestei sfinte biserici cunoscută azi ca BISERICA SFÂNTUL NICOLAE PE STIL VECHI DIN VALE.
Prima slujbă este sâvârşită de preotul Calistrat în ziua de 11 martie 1946 în duminica Sfintei Cruci, urmat apoi de preotul Teodosie. Construcţia a fost terminată în anul 1970, iar pictura a fost realizată între anii 1970-1973, de către un pictor buzoian – Ion Potlogea. Cel care a terminat construcţia bisericii şi a slujit în ea cu credinţă în toţi aceşti ani (1959-1996) a fost Preotul Dumitru Nifon Nicolae. În prezent, această biserică este sub ascultarea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, paroh fiind, din anul 1999, preotul Ioan Roman Ceachir. Ctitorii acestei biserici sunt: Preotul Mitică Nifon Nicolae, Pascaru I. Aguriţa şi enoriaşii parohiei.
Sunt considerate obiecte de patrimoniu icoanele argintate ale Mântuitorului şi Maicii Domnului, precum şi Sfintele Vase.
Biserica ”Sf. Treime” și ”Adormirea Maicii Domnului” din satul Zănești (stil nou)
Concepută iniţial ca o gropniţă, această biserică și-a început lucrările sub îndrumarea Preotului Paroh Toma Hărăbor, construcția continuând apoi pri osârdia Preotului Ioan Melinte din anul 1985, până în anul 1988. Biserica a fost sfinţită la 30 octombrie 1990 de P.S. Calinic Botoşăneanul. Biserica este amplasată în incinta cimitirului comunal, vechi de 200 ani și are o formă arhitectonică tip „navă”,fiind pictată de echipa condusă de Cuţuhan Ilie. Ctitorii bisericii sunt: preoţii Ion Melinte, Toma Hărăbor precum şi mulți dintre enoriaşii parohiei.
Biserica ”Sf. Nicolae din satul Zănești (stil vechi)
Construcţia acestei biserici a început în aprilie 1990 sub îndrumarea Preotului Arhimandrit Teofilact Murgoci. Din ianuarie 1991, a fost instalat Preot Paroh Pavel Onofrei, care a condus lucrările până în anul 1997, când a fost terminată şi sfinţită. Clopotniţa a fost începută în anul 1993 şi finalizată în anul 1996. Realizată într-o formă arhitectonică deosebită, în stil catedrală, biserica are drept ctitori pe Preoţii T. Murgoci, P. Onofrei şi enoriaşii parohiei.
Această biserică este sub ascultarea „Asociaţiei Bisericii pe stil vechi din România”, cu sediul la mănăstirea Slătioara.
Biserica ”Sf. Trei Ierarhi” și ”Sf. Ilie” din Zănești (stil nou)
În anul 1997, la 1 octombrie, s-a înființat Parohia Zăneștii de Jos, iar la 15 octombrie 1997, s-a început construcția unui paraclis, lucrare terminată în luna decembrie 1997În anul 1997, la 1 octombrie, s-a înfiinţat Parohia Zăneştii de Jos, iar la 15 octombrie 1997, s-a început construcţia unui paraclis, lucrare terminată în luna decembrie 1997. În anul 1998 s-a construit casa praznicală, iar în anul 2000 au început lucrările la ridicarea noii biserici parohiale (33 m lungime, 8,4 m lăţime, 16 m la abside şi 33 m înălţime). Ctitorii bisericii sunt: Preot Paroh, Nicolae Ciuntu, Şerban Ilie, Pârvu Catinca, Grigoraş Gheorghe şi enoriaşii parohiei.
În anul 2003, Parohia Zăneştii de Jos s-a derulat un proiect social numit „Centru social pentru familii la limita subzistenţei”, finanţat din fonduri PHARE, componenta RICOP (program de restructurare industrială şi reconversie profesională). Bugetul total al acestui program a fost de 79.000 € din care 75.954 € finanţare PHARE, iar 3.046 € contribuţia parohiei.
Obiectivul acestui program: reducerea gradului de negativitate a efectelor sociale aferente procesului de tranziţie economică, prin oferirea de servicii sociale şi crearea de locuri de muncă pentru persoane disponibilizate din zona I – RICOP.
Din păcate, finalitatea acestui proiect nu a fost dintre cele mai fericite, continuarea și împlinirea speranțelor de mai bine cu care s-a pornit la drum fiind umbrite- și parțial compromise- de dificultățile financiare și organizatorice cu care se confruntă multe alte sectoare ale comunității locale.
